Ai muncit un an întreg, acum a venit în sfârşit vacanţa! Ce destinaţie alegi ca să-ţi încarci bateriile cu adevărat?

Gata cu deadline-urile, cu şedinţele interminabile, cu planurile de afaceri, concurenţa, criticile şefului ori cu ştacheta pusă mereu prea sus pentru ca afacerea ta să fie înfloritoare! E timpul mult aşteptatei vacanţe în care să te relaxezi cu adevărat, să fii alături de familie ori de cei dragi, de prieteni şi de gaşca de care ţi-a fost dor peste an.

E clar că şi această alegere, ca mai toate altele la care eşti supus aproape zilnic trebuie să fie una de succes fiindcă n-ai voie să ratezi ca cele 2-3 săptamâni de concediu să nu fie unele cu adevărat formidabile în care să te simţi minunat, să-ţi încarci bateriile ca apoi să porneşti din nou la drum cu elanul refăcut.

Fă-ţi un plan din timp, gândeşte-te unde ţi-ar plăcea să ajungi, ce destinaţie ţi se potriveşte tipului de activitate pe care o desfăşori, ce pasiuni ai, ce buget ai şi care este echipa alături de care vei pleca în călătorie. Vrei doar relaxare, sau şi aventură, adrenalină, sporturi extreme ori doar mare şi soare? Vrei să descoperi un loc, un oraş nou, o cultură total diferită de a ta, poate chiar pe alt continent, sau vrei să mai ştergi restanţele la locurile în care n-ai ajuns chiar în ţara ta frumoasă?

Este posibil să ai nevoie de nişte sfaturi ca alegerea ta să fie una reuşită şi să nu regreţi nimic la terminarea vacanţei. Vei găsi în cele ce urmează câteva ponturi utile care analizează posibilităţile de vacanţă pentru diverse tipuri de joburi ori comportamente. Sigur te vei regăsi în unele dintre ele, fie tu, fie prietenii sau colegii tăi cărora le vei putea da un sfat inteligent despre unde şi cum să-şi petreacă concediul.

1. Dacă eşti tipul de om precaut şi chiar temător…

Temătorii au tendinţa să se lase furaţi de emoţii negative – anxietate, teama de dezamăgire, ruşine, mânie, vină sau dezgust atunci când ceva nu este pe placul lor, oricât de insignifiant ar fi ar fi respectivul detaliu.

Avertismentul lui Saramago

În goana după obţinerea succesului şi a realizării materiale, unii semeni de-ai noştri uită să fie oameni, devin egoişti, calcă în picioare cu nonşalanţă valorile şi morala. Uneori, când limitele au fost deja cu mult depăşite, un fel de justiţie imanentă dă un avertisment pentru a aduce lucrurile pe făgaşul normal. Aşa se face că, de-a lungul vieţii, mulţi dintre noi experimentează un soi de „orbire”, menită să ne deschidă ochii. La unii are efect, făcându-i mai înţelepţi, mai profunzi şi mai umani, la alţii rămâne doar un episod nefericit trecut apoi în uitare.

Scriitorul portughez José Saramago ne aduce aminte în cartea sa „Eseu despre orbire” că putem deveni „mai orbi” decât orbii adevăraţi, iar efectele pot fi adesea devastatoare. Povestea sa este pe cât de originală pe atât de plină de semnificaţii.

Undeva în lume, într-un oraş, un bărbat orbeşte brusc, în timp ce aştepta în maşina sa la semafor. O perdea de un alb lăptos este tot ce mai „vede” în faţa ochilor. Disperarea şi confuzia pun stăpânire pe el, mai ales când doctorul îi spune că, fizic, ochii lui sunt perfect sănătoşi.

Incidentul nu rămâne un caz izolat. Alţi oameni îşi pierd vederea în zilele următoare, inclusiv soţia primului orb, doctorul care îl consultase, un hoţ care îi furase maşina primului orb, alte persoane care intraseră, într-un fel sau altul, în contact cu el. Este o epidemie de „orbire”. Autorităţile decid să îi izoleze imediat pe cei „infectaţi”, într-o clădire mizeră, un fost spital de boli psihice, unde aproape îi abandonează. Cruţată de la „orbire”, soţia doctorului se preface că şi-a pierdut vederea pentru a-şi urma soţul.

În locul de carantină începe o luptă pe viaţă şi pe moarte pentru supravieţuire. Falşi lideri, autodeclaraţi, pun stăpânire pe proviziile şi aşa limitate şi impun celorlalţi condiţii: hrană contra bunurilor de valoare ale fiecăruia, hrană contra femei, atunci când lucrurile personale de valoare s-au epuizat. La disperarea „orbirii” se adaugă haos, violenţă, dezumanizare. Acestea continuă şi dincolo de zidurile locului de carantină. Spre finalul povestirii, situaţia se limpezeşte însă, la fel ca şi vederea primului orb. „Orbirea” dispare la fel de brusc cum a apărut. Nu s-a vrut a fi decât un avertisment pentru societatea modernă în care oamenii par să fie făcuţi din acelaşi aluat – „jumătate indiferenţă, jumătate răutate”.

Soţia doctorului, singura care a rămas neatinsă de „orbire”, s-a dovedit a fi spiritul pur, altruist, cu dragoste faţă de semenii săi. Spre ceilalţi era însă îndreptat mesajul. Cei privaţi de vedere sunt simbolul omului de azi, care „calcă pe cadavre” pentru a-şi atinge scopurile, care a uitat adevărata sa menire pe pământ şi valorile umane.

Acceptând Premiul Nobel pentru Literatură în 1998, Saramago, care s-a autointitulat „ucenic” a spus: „Ucenicul a considerat că suntem ‘orbi’, s-a pus pe scris şi a dat „Eseu despre orbire”, pentru a reaminti celor care l-ar putea citi că: pervertim raţiunea atunci când umilim viața, că demnitatea umană este insultată în fiecare zi în lumea noastră invincibilă, că minciuna universală a înlocuit multiplele adevăruri, că omul a încetat să se mai respecte când nu a mai arătat respectul datorat semenilor lui”.

Toate lucrurile rele de care povesteşte Saramago se întâmplă în viaţa de zi cu zi a societăţii moderne, în numele dorinţei fiecăruia de fericire, iubire sau succes în general. Şi totuşi, celebrul dicton “Scopul scuză mijloacele” nu este decât o capcană. Pentru că, până la urmă, indiferent de scop – obţinerea unei avansări, a un job bun sau câştigarea inimii persoanei iubite – contează mult drumul ales pentru a-l atinge. Este o iluzie să crezi că vei câştiga dragostea renunţând la integritate şi la valorile morale, că te poţi cu adevărat împlini profesional sau că vei obţine putere şi faimă rănindu-i şi înlăturându-i pe alţii. Legile fizicii arată că “Fiecare acţiune are şi o reacţiune”, iar asta se întâmplă şi în viaţă.

Aşa cum arată povestea de mai sus, „orbind” ne putem vindeca şi începem să vedem cu adevărat. Cei pedepsiţi cu „orbirea” par să-şi fi înţeles în final vina: „Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, (…) Orbi care văzând nu văd”.
Varianta ideală ar fi însă cea în care nu este cazul să ajungem la „orbire” pentru a ne întoarce la ceea trebuie să fim – adică oameni – oricare ar fi aspiraţiile noastre.

Ziua ca un Puzzle

Când ai cumpărat ultimul puzzle?

Am un prieten pasionat de puzzle. Nimic neobișnit. Fiecare are nebunia lui. Colivia care-i ciripește idei.

Dar în ultimul timp mă îngrijorează. Chiar înspăimântă. Omul a devenit  feroce în pasiunea lui. Aud că a început o nouă provocare de 20.000 de piese. Ascult și ceva face … CLAC! Cum naiba om matur, cu famelie și casă de ținut să faci puzzle de 20.000 de piese?

Mă uit și totuși privirea îi e în continuare vioaie și inteligentă. Nu are nimic fixist în ea sau rece. Pare ok. Pot să mă risc la o întrebare.

– Care e șmenul ma men? Ai un secret ceva? E cumva o poză cu gagici goale de te stradui frate să pipăi fiecare piesuță la locul ei? Hai, poți să-mi spui, doar am făcut noi atâtea prostii împreună, care-i treaba?

Omul meu era deja în misiune, în lumea lui:

– Păi începi cu ce e mai ușor, să cauți marginile. Trebuie să ai rama făcută. După ce ai definit cadrul, iei apoi treaba pe bucățele. Prima la mână, sortezi piesele după culori, dacă ai cerul sus albastru și pajiște jos verde e clar deja un pas. Apoi pe culori te uiți după nuanțe clar diferite. În felul ăsta definești zonă cu zonă. Iar treaba devine super interesantă când singura diferență e la piciorușe. Și sortezi piesele de aceeași culoare și cam la aceeași nuanță în funcție de piciorușe. Și apoi pe zone, cu piesele ordonate, testezi ce se potrivește si ce nu. Te prinde. E un joc. Tu de când nu ai mai simțit ca pur și simplu te joci?

Deja mintea mea era departe. Recunoscuse în acea descriere practică, metoda. Fiecare zi e un puzzle. Asta facem noi de fapt și la urma urmei. Dezintegrăm probleme în constituenți, definim zone, găsim similarități, ordonăm idei, testăm funcționalități.

Dar uităm să ne jucăm.

Uităm să găsim plăcere în tot ceea ce facem. Vedem doar probleme și task-uri. Ne enervăm când nu ne iese. Suntem frustrați și capsați când e mai dificil decât ne așteptam.

Mă trezește din visare amicul:

– Hei, vere, vorbesc singur?

– Nu vere, nu deloc. Doar mă gândeam. Spune că te ascult.

… și îmi iau o oră în fiecare seară, e captivant, mă relaxează extraordinar …bla bla bla …

Am o propunere. Hai să ne luăm măcar 8h în fiecare zi, de la 9 la 17, să ne distrăm și noi cu un puzzle. Oricum piesele ne așteaptă gata amestecate de fiecare dată.

Te bagi?

Cine mi-a luat Cașcavalul?

În urmă cu câteva zile am terminat de lecturat o carte cu adevărat deosebită. Este vorba de un bestseller internațional, vândut peste tot în lume în  peste 5 milioane de exemplare și, deși apărută încă din anul 1998, se numără printre primele zece cele mai citite cărți din lume.

„Dacă ai Cașcaval, ești fericit”.

Doi șoricei, Mirosilă și Gonilă și doi omuleți, dl.Iepure și dl.Hohot,  alergau într-un labirint căutând Cașcavalul ce-i făcea atât de fericiți.

Cei doi șoricei foloseau metoda lor simpla, de a alerga și inspecta toate secretele labirintului, iar omuleții își foloseau mințile lor complexe să dezvolte metode din ce în ce mai sofisticate pentru a găsi Cașcavalul.

La un moment dat, fiecare dintre cei patru eroi găsiseră tot felul de sortimente de brânză la capătul unuia dintre coridoare, la Stația de Cașcaval C.

Liniștiți că au găsit ceea ce și-au dorit, cei patru își făcuseră un obicei în a veni dimineață de dimineață  să-și ia  porția cuvenită de Cașcaval.

După un timp, încântați de cât de mult Cașcaval au găsit, dl Iepure și dl Hohot au hotărât să își mute casele foarte aproape de Stația de Cașcaval C. Imediat, au scris pe unul din pereți: „Dacă ai Cașcaval, ești fericit!”. După o vreme încrederea celor doi omuleți a crescut și s-a transformat în aroganța SUCCES-ului.

Într-una din dimineți însă, au constatat că mult doritul Cașcaval dispăruse.

Mirosilă și Gonilă n-au fost surprinși deoarece ei au observat că rezerva de Cașcaval scădea în fiecare zi. Imediat s-au pornit la drum în căutarea unui Cașcaval Nou! Pentru ei răspunsul era simplu: stația de Cașcaval C se schimbase și au hotărât să se schimbe și ei.

Dl Iepure și dl Hohot deveniseră în timp atât de comozi, încât n-au mai realizat ceea ce se întampla cu adevărat. Cum nu au dat niciodată atenție micilor schimbări, cei doi omuleți au rămas înmărmuriți în momentul în care au realizat că nu mai aveau deloc Cașcaval. Au început să se certe, să se contrazică și în final să nu ajungă la nici un consens.

Între timp Mirosilă și Gonilă își văzură de drumul lor. Cei doi șoricei ajunseseră într-o zonă în care nu mai fusesera până atunci și începură să țipe de bucurie: în Stația de Cașcaval N era cea mai mare gramadă de Cașcaval pe care ei o văzuseră vreodată.

Dl Iepure și dl Hohot se aflau încă la Stația de Cașcaval C și ajunseseră fiecare la câte o decizie: cum frica și teama de pericol, pusese stăpânire pe dl Iepure, acesta decisese, în cele din urmă să nu părăsească Stația de Cașcaval C și să stea să aștepte până când ceva îi va aduce înapoi Cașcavalul său.

De cealaltă parte, văzînd că nu se întâmplă nimic, că face aceleași lucruri în fiecare zi și Cașcavalul nu reapare, dl Hohot hotărî: „Dacă nu te schimbi, se poate întâmpla să te stingi”.  Imediat, dl Hohot a plecat în căutarea unui Cașcaval Nou, lăsându-l, cu părere de rău, pe dl Iepure care nu vroia să accepte schimbarea, la Stația de Cașcaval C.

Nu a durat foarte mult și dl Hohot a găsit și el, la fel ca și ceilalți doi eroi, un Nou Cașcaval, la Stația de Cașcaval N.  Ajuns la Stația N, dl Hohot s-a întâlnit cu Mirosilă și Gonilă și a scris pe un perete mare ceea ce a învățat el din această întâmplare.

Poate după ce ai citit această poveste, ceva se va schimba în bine  și la tine. Daca așa va fi, promite să spui și altora.

 

P.S.

Spencer Johnson este unul dintre cei mai respectați și iubiți autori de literatura motivațională din lume, care a demonstrat că oamenii se pot bucura de o viață mai bună utilizând adevăruri simple, care conduc la împlinire și  SUCCES în viața personală și profesională.

După ce vei citi povestea, sau chiar în timpul lecturii, TE vei întreba oare cu care din cele patru personaje TE identifici? Iar la final vei constata că ai găsit răspunsuri la întrebările TALE: Cât de bine accepți schimbarea?, E buna schimbarea?, Poți să TE adaptezi la schimbare?

Cartea a fost o sursa călăuzitoare pentru prestigioase companii americane și internaționale, care au oferit în dar cartea angajaților lor.

„Cine mi-a luat cașcavalul?”  mi-a fost recomandată de o persoană draga mie și am acceptat cu bucurie să citesc imediat această carte, să mă delectez cu povestea simplă, dar cu un impact fabulos și să cugetez conștiincios asupra adevărurilor prezentate și a învățăturilor desprinse. Am apreciat foarte mult la această carte acuratețea stilului, cât și parabolele prezentate, precum și imaginea realistă despre felul în care pot fi abordate schimbările care intervin în viaţa fiecăruia dintre noi, în timpurile noastre.

Nu am să detaliez mai mult deoarece nu m-aș simți deloc confortabil să TE privez de bucuria de a descoperi singur esența pe care o plasează Spencer Johnson, însă dă-mi voie să-ȚI ofer câteva parabole prezentate în carte:

„Mersul într-o nouă direcție TE ajută să găsești Cașcavalul”

„Când mergi împotriva fricii TALE, TE simți liber”

„Convingerile vechi nu TE conduc la Cașcavalul Nou”,

„Fii gata să TE schimbi rapid și să TE bucuri iarăși și iarăși”.

Ție ți-a luat cineva Cașcavalul?