Vouă cum vi se pare să scrii despre postura de mamă ? Greu, uşor, interesant, provocator… sau cum? Am vrut în repetate rânduri s-o fac pentru propriul jurnal, pentru propria-mi colecţie de amintiri şi de lucruri pe care doresc să le păstrez din trecerea prin această lume.
Baieţii mei se nasc toamna, în octombrie, ca şi mama lor. Îi aduc acasă păşind pe cel mai frumos covor de frunze galbene căzute pentru mine în întâmpinarea minunilor care mi se întâmplă în viaţă. Primul a venit acum 5 ani la 29 de ani si mi-a întregit împlinirea femeii ajunse in pragul “30”. Al doilea a apărut în toamna trecută şi l-am simţit ca pe o continuitate, ca pe următorul zbucium frumos care mă va ţine vie, fremătând de griji si de iubire de mamă încă mult timp de acum încolo.
Toate clipele mele de încordare şi de nesiguranţă de la prima experienţă de părinte pălesc şi se uită, le înghite dorinţa nestăvilită a vieţii de a înflori iar și iar prin femei puternice şi dăruite cum am învăţat să fiu si eu. Îmi amintesc cu zâmbetul în colţul buzei, reuşind acum să fac haz de necaz de toate giumbușlucurile pe care am fost nevoită să le inventez ca să-l liniştesc pe cel mic, de toate sunetele, strâmbăturile şi gesturile haioase care m-au salvat în situaţii mai grele. Ştiu cum e să ieşi afară şi doar cu un ochi rimelat şi cu un hanorac destul de subţire pentru noiembrie fiindcă nu mai aveam percepţie clară asupra vremii, cum e să uiţi să mănânci o zi întreagă, cum sunt orele întregi de nesomn si nelinişte în care te întrebi cum mai e posibil să stai în picioare si să exişti, şi să respiri… Mamelor li se dăruiesc de forţe bune ale naturii aripi de îngeri si puteri de zmei ca să poată zbura si rezista în cele mai aprige lupte ale vieţii, pentru ca cel mic să fie ocrotit, răsfăţat şi iubit.
Cum să uit primele linguriţe cu piure de fructe care mi se păreau că nu vor putea fi înghiţite niciodată, prima încercare de ridicare în picioare a copilului meu pregătit să păşească şi să descopere lumea, zbaterile pricinuite de primii dinţisori ori zâmbetele de mulţumire când în sfârşit i-am intrat în voie cu o joacă sau cu un gust pe placul său ?
Cum să uit greutatea cu care ridicam căruciorul pe borduri înalte ori privirile indignate ale semenilor noştri mai puţini înţelegători când blocam circulaţia cu “maşina” mea şi a lui bebe între tarabele din piaţă de unde cumpăram legume şi fructe pe care le consumam în cele mai bizare combinaţii din lipsa timpului de a găti ceva ca la carte… (de bucate J ) . Totul avea un gust sublim, deşi ingredientele erau aruncate fară nicio regulă în cratiţă şi amestecate în grabă dar cu dragoste, printre nenumărate drumuri între bucătarie şi camera lui bebe care plângea şi avea nevoie de suzetă, ori scotea sunete care mă îngrijorau, ori pur si simplu trebuia să-i schimb scutecul… şi telefonul suna şi suna, tasta roşie de respingere era folosită excesiv de mult, iar telefonul fix era setat la cel mai mic volum posibil ca să nu deranjeze somnul copilului ori al mamei care avea ore de odihnă imposibil de înteles de oamenii “normali”. Trei ore noaptea, una si jumătate în toiul zilei şi una cu capul atârnând pe oriunde … pe masă, pe un braţ de fotoliu , ori rezemat în cada de baie la un mic moment de relaxare si răsfăţ cu o apă calduţa şi o spumă de baie care împrospătează nu numai trupul ci şi sufletul supus la atâtea încercări în acest periplu.
Nu sunt o mamă excepţională. Nu sunt nici bună nici rea. N-am răbdarea infinită pe care ar fi trebuit să o am. Nici dăruirea până la uitarea de sine. Dar tot ce reuşesc să fac, construiesc cu convingerea că băieţii mei mă vor iubi că le-am dat normalitatea și bucuria de a descoperi viaţa. Îmi doresc mai degrabă să fiu o cafea tare si fresh pentru ei, care să le pună accente importante pentru a dobândi ceea ce mi se pare mie că trebuie sa aibe un bărbat în viaţă şi nu o cafea lungă, plictisitoare, desuetă.
Cu fiecare mi-am propus să stau un an acasă, până îi ridic în picioare, până îndrugă câteva vorbe şi reuşesc să treacă de la statutul de bebe la cel de copil mic. Primul an a trecut ca prin zbor cu băiatul cel mare, iar acum încerc să duc la bun sfârşit această misiune grea dar nobilă şi cu al doilea. Am învăţat multe din prima experienţă şi acum balansez între o nostalgie faţă de acel timp petrecut cu cel mare şi noutatea dată de creşterea mezinului. Şi apoi urmeaza cursa nebună de la birou, apelat la rude şi la bone, fuga prin metrouri sau pentru a obţine un loc de parcare, revenirea dorinţei de urcuş profesional, de schimbare de look, de tonifiere și de a reveni în pas cu moda. Vine vremea sacourilor şi a ţinutelor office, blugii, adidaşii şi hanoracul se vor mai purta în weekend sau vacanţă. Vine întoarcerea la vechiul stil de viaţă dar în tot acest timp a răsărit o nouă minune în viaţa mea cu povestea ei şi legătura noastră unică. Acum e acum. Trebuie să găsesc iar și iar trucuri să exist şi ca mamă, şi ca femeie …bună la toate, selectând priorităţile şi lucrurile cu adevărat importante şi care mă fac fericită.
Am să închei cele câteva gânduri despre incredibila experienţă în postura de mamă cu un citat din Kahlil Gibran care mă înfioară de fiecare dată când îmi vine în minte. Fiindcă am crezut în el și înainte de a avea copii dar şi acum când două lumini vii, scânteietoare îmi aprind sufletul şi mă ţin în viaţă.
Iată-le :
“Copiii voştri nu sunt ai voştri.
Sunt fii si fiice ale Vieţii care tânjeşte chiar după ea însaşi.
Ei vin prin voi, dar nu din voi, şi chiar de sunt cu voi, ei nu vă aparţin.
Le puteţi dărui dragostea voastră, dar nu şi gândul vostru.”
Fie ca din arcurile noastre de mame să plece săgeţi puternice, inteligente şi frumoase, nişte oameni adevaraţi … care vor deveni şi ei părinţi în vălmăşagul necontenit de dragoste şi de continuitate a vieţii.
Dezvoltare personala | Succes in afaceri | Idei de afaceri 